Leaganul copilariei

parce de distractii

Leagănul copilăriei, cel care ne aștepta mereu și la care reveneam, de fiecare dată, cu și mai mult elan. De el, ne leagă multe amintiri, momente. Totodată, reprezintă terenul în care “ne-am lovit” pentru prima dată, de nereușite, piedici și noi începuturi. Locul unde a luat start și competiția, în încercarea de a fi mai sus, de a-i fi mereu cu un pas sau o treaptă deasupra celuilalt( niciodată sub )
În copilărie, barca din parc era singura pe care o știam, bineînțeles, în afară de “barca pe valuri plutește ușor.” Nu vâsleam prin ape repezi, iar traseul era lin și fără obstacole.Atunci, credeam că va exista mereu cineva care va contrabalansa barca, că vei avea la bord acea persoană care va menține aceeași direcție cu tine. Dacă nu pentru totdeauna, măcar temporar.Dar viața e înșelătoare, mai apar și miraje, care schimbă cursul. Acea “barcă” din anii copilăriei devine însăși viața, la a cărei cârmii te aflii. Cu trecerea anilor, constați că vâslele se află în mâinile tale, nu a celorlalți.

loc de joaca

Balansoarul era cel care, copil fiind, te ținea în echilibru în terenul de joc. Astăzi, ca și in viață, tot cel cu “greutate”, îl ridică pe cel mai “mic”. ( dacă înțelegeți ce zic ). Nu se mai poate vorbi despre egalitate, în terenul vieții de adult. În acest caz, fiecare își aduce “suporteri” care să încline în partea sa. Tot cel slab e dezavantajat.
Toboganul era unica panta descendentă, ce o cunoșteai.Însă, dacă ajungeai la bază, puteai fi din nou sus, reluând jocul. Alunecai în joacă, te zgâriai, te loveai, dar nu renunțai. Oarecum, îți oferea sentimentul că o poți lua oricând de la capăt, precum viața cu suișurile și coborâșurile ei.
Cățărătorile erau singurele obstacole, unicile piedici sau treptele pe care le aveai de urcat.În vârful acestora, nu te aștepta vreun premiu sau vreo medalie, ci doar bucuria de a fi ajuns acolo de unul singur. Cu pași mici, dar siguri.
Învârtitorile deveneau o formă de “te învârți în cerc”, a zilelor de astăzi. Când ieșeai din leagăn, te simțeai puțin amețit. De altfel, ca și adult, te simți dezorientat dintr-o situație, unde credeai că drumul e în linie dreaptă. De fapt, sunt linii concentrice. De cele mai multe ori, paralele.

parc

Trenulețul copilăriei era prima cursă a vieții. Puteai să cobori, unde și când dorești, să alegi în ce vagon să urci. Călătoria dura doar trei minute, pe aceeași rută. Nu se schimba traseul, nici destinația până la capăt. Acum, urci într-un tren, dar nu știi câte schimbi până la destinație sau dacă vagonul în care te aflii, nu se desprinde de acesta, la mijloc de drum.
Caruselul sau montagne-russe-ul te-a învățat cu fluctuațiile vieții, la o scară mai mică. Când la apogeu, când la punct minim, dar într-o continuă mișcare.La un anumit punct, credeai că ai ajuns în starea de echilibru. Respirai, trageai aer în piept. Pentru o fracțiune de secundă, închideai ochii.Atunci te zmucea și te purta din nou în cursă.Oboseai, dar nu-l puteai opri printr-o apăsare de buton, ca pe o mașină teleghidată. Nu era pe bază de baterii. Măcar aceasta se oprea, când se epuizau bateriile. Dar nu, această “călătorie” te consumă și nu îți lasă timp de “recharge”. Cu bateria în stare de avarie, continui să te deplasezi…

cu pași mici, dar undeva îți notezi progresul, de parcă ai juca șotron cu viața. Un pas înainte, unul la stânga, doi înapoi, în funcție de cum au fost aruncate zarurile.

sotron

Te rostogolești într-o direcție, poate de cele mai multe ori, fără finalitate. Uneori, ai dori să sari coarda peste anumite etape, dar simți cum se ți încurcă pașii…nu e triplu salt sau dublu echer, dar obosești să tot depăsești ceva, peste care credeai că ai trecut.
Sau nu…
Un fel de a v-ați ascunselea cu viața. Când crezi că ai reușit să-ți faci pierdută urma, dai peste tine. Ceva din tine, simte nevoia sa fugă, să se desprindă de trup. Însă, e mintea ta, iar face scenarii. Trupul tău rămâne imobilizat, cu toate că simți cum părăsești locul.Nu se numără până la 3, dar nici nu ai tot timpul din lume. Să te ascunzi. De cine? De tine. De temerile tale. Poate chiar de umbra ta. E ca și cum ai avea o hartă și ai bifa locurile în care te simțeai în siguranță.Uneori, nici sufletul nu mai reprezintă un loc la fel de sigur, devine o capcană a propriei minți.
Un fel de X și O, unde ai epuizat toate schemele prin care poți câștiga lupta cu tine.Ai mai putea găsi o “breșă” în tot acest joc, poate dacă ai mai face o singură mutare. Însă, cum nimic nu-i garantat…e posibil să închei jocul:

Șah mat!

 

Continue Reading

Sub lupa lucrurilor mărunte

lupa

În limba engleză, lucrurile mici au ca și corespondență, termenul “small”. Dacă “disecăm” cuvântul sm- all, găsim acel “all” în ceva mic, ca formă și conținut.
Într-o ordine inversă de idei, cuvântul “big”, oponentul acestuia, are ca și ‘prefix’, dacă îl putem denumi în acest fel pe “bi”. Acesta desemnează ceva dublu.Deci, oricât ai avea de mult, vei dori să dublezi acel ceva acumulat.
Prin urmare, “small” pus sub lupă devine “all”.
Mai mereu, tindem să punem sub lupa lucrurile mai puțin nesemnificative și să le creăm o valoare mult mai mare. În timp ce, lucrurile cu adevărat importante, le minimizăm într-un colț al sufletului, ca și cum le-am ascunde sub preș.Dar ele există, oarecum ascunse de ochii curioși ai lumii, într-un buzunar secret.
Realizez o comparație cu lupa pentru a mări scrisul sau o fotografie. În limba engleză, termenul e “magnifier”. Sub aceasta, cuvintele devin mai mari sau mai pline de profunzime? Se întâmplă, ca uneori să avem o reprezentare la scară mică a unei situații. De aceea, privind printr-o lupă, putem avea acces la imaginea de ansamblu.

small
Timpul sub lupă
Mi-e dor de timpul care se măsura în bătăi de inimă, nu în bătăi pe minut. Cronometrăm timpul ce trece pe lângă noi, nu prin noi. Înainte, simțeam că trăim, nu doar ne scurgem latent.Dacă l-am pune sub lupă, poate am reuși să vedem, cât e de complex și cât de bine este structurat. Impedimentul e că prin acțiunile noastre îi modificăm structura și îl comprimăm. Timpul suferă mutații: de formă, de context, de loc. Sub lupă, am putea privi mai bine clipele pierdute, am putea realiza o retrospectivă a celor mai importante momente.Însă, nu ne-am dori să “creștem” timpul. Atunci, secundele ar deveni minute, minutele- ore, ș.a.m.d. Am grăbi timpul, iar timpul are trecerea lui…efemeră și ireversibilă.

Defectele sub lupă
Ultima dată ai privit la defectele celui de lângă tine. Ți s-au părut diforme, neregulate, chiar hidoase pe alocuri. Facem un joc. Îți împrumut o lupă, privește-le prin ea. S-a schimbat ceva? Posibil să răspunzi afirmativ.Dar te-ai întrebat ce s-a întâmplat? Oare lupa a fost cea care a făcut diferența sau tu ești cel care se raportează diferit la acestea? Gândește-te puțin. Data viitoare, pune sub lupă defectele celuilalt. Va fi mult mai bine.
Caractere sub lupă
Oameni sunt îmbrăcați în straturi. Primul de care ne “atingem” sau “lovim” este cel al hainelor. Amplă analiză. Studiem materialul, textura, croiala.Aa..era să uit: să găsim inserat pe undeva( chiar și cu litere de-o șchioapă) și un logo celebru.Măcar așa știu că e de-al meu. Acțiuni de “etichetă”.
După ce am scanat fiecare articol vestimentar, incluzând aici și măsura de la pantof, trecem mai departe, dacă ni se permite.Dacă nu, mai stăm să despicăm ițele în patru și poate găsim și o strălucire de Swaroski.

oameni cu eticheta
Mi s-a pus “lupa” pe tine
Ne binoclăm la ce face celălalt, la ce se găsește în curtea vecinului, iar în a noastră, nu. Chiar și la trei case distanță.Aproape că, i-am face “screenshot” și am da-o la rubrica “capra vecinului” sau “breaking eyes”. Dar stai, am uitat în ce timpuri trăim…se practică deja în masă.
Însă, ce-ar fi, dacă am utiliza acest “binoclu” cu care suntem dotați, să ne apropiem unii de alții, să micșorăm spațiile dintre noi. Dar nu…noi punem sub lupă casa vecinului, ultima achiziție, contul din bancă, ultima vacanță etc.

binoclu
Paparazzi mood

Cadouri sub lupă
Dacă am ști, dinainte, ce se află în interiorul acestora, ar mai exista acel aer de mister? Am fi la fel de încântați de primirea acestora? Când ești surprins, te manifești spontan, natural, așa cum simți, lași emoțiile să vorbească pentru tine. Dar când știi ce urmează să primești, reacția e oarecum programată. Nu se pot compara stările.
Folosește lupa și vezi ce ai putea redimensiona la tine. Și nu mă refer la aspectul fizic, la măriri sau micșorări ale anumitor părți ale corpului. Fac referire, strict la ceea ce-ai cam uitat să scoți la suprafață din tine: latura umană, nu cea plastifiată. O vedem cam peste tot, nu mai pune și tu <lupa> pe ea.

Va urma…

foto:pixabay.com

Continue Reading

Poartă-mă(nu mă lasa deoparte)

inima

Poartă-mă în mersul tău, alene sau agale,
Lasă-mă să-ți fiu suport, când drumurile se întretaie.
Poartă-mă, chiar și fără o destinație anume
Scoate-mă în lume.

Poartă-mă, nu mă lasa deoparte,
Chiar și când mă transform în gânduri deșarte,
Iar când alunec din zi în noapte,
Poartă-mă pe brațe,

Poartă-mă în deșertăciune,
Du-mă acolo, unde
Timpul e prăfuit de dune,
Unde nu am busolă, dar
Mă las ghidată de urme.

Poartă-mă în locuri necunoscute,
Doar de inimă știute,
Lasă-mă să las o urmă, unde au fost doar pași,
Să continue drumul, cei rămași.

Poartă-mă în timp,
Proiectează-mă în viitor,
Întoarce-mă la timp,
În prezent, vreau să cobor.

Continue Reading

Scrisoare pentru viață

Draga viață,

Nici nu știu cu ce să încep. Mi-ai furat cuvintele și ți le-ai însușit pe nedrept. M-ai lăsat să mă zbat pe țărmul tău, să mă scufund în adâncurile tale ascunse. Când credeam că văd malul, de fapt era doar o porțiune de nisip, dezgolită de valuri…o imagine iluzorie.
Nu ți-am scris ca să mă plâng, pentru ca lacrimele vor uda aceste cuvinte și le vor lăsa neterminate, șterse. Nici ca să te laud sau să te urc pe un anume piedestal, dar vreau să știi că ocupi locul binemeritat.

Care e locul tău? Astăzi și acum.
Nu ieri și nici mâine. E adevărat că urmele trecutului, încă îmi mai bântuie prezentul, iar clipa de față e îmbibată de verbe la imperfect și perfectul simplu. Dar poate așa e timpul, o linie fină între ce a fost, ce ar fi putut fi și ce va fi… o linie care uneori se arcuiește după forma în care îmbrăcăm viitorul.

Viitorul? Instabil, nedefinit, promiscuu…De fapt, ce formă are viața?
O formă neregulată, un labirint în mijlocul căruia mă aflu și încerc să-i descoper scurtăturile, dar uneori mă întoarce, tot de unde am plecat.Anumite drumuri nu au cale de mijloc, așa e că ești nevoit să-l parcurgi de la A la B.
Uneori ești pion, alteori jucător. Joci după propriile reguli sau după ale altora. Important e să-ți menții traiectoria. Pe cine alegi să urmezi sau în fața cui alergi să mergi. Decizii și iar decizii, care te pun în dificultatea de a tria sau colecta lucrurile importante.

Faci ceea ce crezi că, este mai important pentru tine sau pentru alții?
Draga viață, tu ai fost mereu cea care mi-a oferit răspunsuri contradictorii. Într-un spațiu abstract, delimitat de rațiune și sentiment, uneori e greu să înclini balanța și să-i acorzi doar dreptul de a fi.
Uneori, te întrebam și nu primeam decât tăcere.Dublu sens.Eu ce să înțeleg, că aprobi sau dezaprobi ce-ți spun? Fie cauți să-mi arunci indiciile la fileu, fie îmi acorzi libertatea de a-i acorda sensul cuvenit.

Simplu, nu?
De când simplitatea a devenit atât complexă, e complicat și să gândești la modul simplu.
Dar să simplificăm ce ne pare complicat, cum ar fi?
E ca și cum am lua un fir înnodat și i-am reda liniaritatea, l-am elibera din strânsoare. L-am lăsa să-și urmeze cursul său firesc, fără opreliști sau bariere.Totuși, drumurile vieții nu sunt drepte, au cotituri și se întretaie la intersecție. Poate, în asta constă și frumusețea lucrurilor, să vezi dincolo de obstacolele ce-ți apar în cale. Niciodată nu vei ști ce se află în spatele zidurilor, dacă nu ajungi acolo.

Viață mi te destăinui ție, pentru că știu că tu nu-mi vei risipi vorbele, ci le vei ascunde în paginile albumului pe care ți l-am creat.

Semnat,
Al tău fan al vieții.

life

 

Continue Reading

Cine sunt eu?

Cine sunt eu în lipsa ta,
Când inima mea e ca un pendul,
Între a te pierde sau a te afla.

Cine sunt eu în lipsă de mine,
Când caut chipuri,dar
mă lovesc doar de măști în mulțime.

Cine-s eu în trecerea timpului,
Un om sau doar o umbră-n amprentele zidului,
Ce unește, dar și dezbină
Ține de obișnuință sau de rutină?

Cine-s eu, atunci când nu mă recunosc,
Imagine proiectată de trăiri și neaos .
Caut liniștea în haos,
Dar mă afund mai mult,
Doar simplu exist sau chiar sunt?

Cine sunt eu într-o lume imperfectă,
De valori defectă,
Al cărui preț ține doar de etichetă,
Un inadaptat(ă) ce-și proiectează propria lume,
Ca un arhitect, într-o machetă.

| 15 septembrie 2017 |

Continue Reading

Toamna sufletului meu

E toamnă din nou,
Nu doar pictată într-un tablou,
Se aștern frunze peste sufletul meu,
Adie un vânt ușor.

E septembrie, luni.
Din verde crud, sufletu-mi usuci
în tonuri de galben și portocaliu,
Pierd din culoare,
precum și cele mai puternice frunze,
cad într-un târziu.

Toamnă e și acum, era și atunci,
Nostalgie în buchet, îmi aduci
Un anotimp sau o stare,
Căderi de frunze, un metronom în bătaie.
Timpul se comprimă,
Noaptea stinge mai repede ziua
și deprimă.

Am stări în contrast,
Dar nimic nu-i permanent,
Cum, nici pentru frunza de pe ram,
Firul vieții nu-i etern.

Așa că toamnă, cât vei sta,
Lasă-mă să mă îmbrac cu haina ta,
Să gust din rodul tău,
Să simt ploaia , cum îmi inundă trupul,
Așa cum faci tu, cu gândul meu,
Să fiu decor, să fiu parfum
Într-o poză de album.

Continue Reading

Scena vieții

Poate mi-am facut prea multe filme în cap,
Crezând că unii sunt ceva, ce nu par de fapt,
Dar văd că,  viața e ca un bal mascat,
Unde măștile cad,
Imediat, cum rolul s-a încheiat.

Manipularea se face de la nivel înalt,
Nu ține de educație, ține de rang,
Banii reprezinta puterea,
Ce pentru alții e monedă de schimb,
Timpul e o unitate relativă,
Și atunci jocul va lua sfârșit.

Inimi desenate pe ziduri,
Măști în loc de chipuri,
Zâmbete doar în fotografii,
Suflete pustii.

Drumuri ce duc oriunde,
Acasă sau prin îndepărtata lume,
Dar niciunul, care să ducă către mine,
Mi-am pierdut pașii, aflându-te pe tine.
Mă reconstruiesc piesă cu piesă,
Dar nu voi mai fi la fel,
Prin labirintul vieții,
Caut ieșirea, lumina
De la capăt de tunel.

foto:pixabay.com

Continue Reading

Sens pierdut

Și cum pot fi,
Când nu mă am pe mine
Și cum pot ajunge,
Când nu mai pot distinge.
Între cum eram și cum sunt,
Între ce-am avut și ce-am pierdut,
Între ce drepte paralele ma aflu,
Arunc busola, pierd ceasu’.
E o noțiune de loc și de timp,
Intersecția e între + si – infinit.
Toate, ca toate,
Dar harta vieții nu are coordonate.
Te pierzi pe un drum,
Îi cauți sensul,
Îți vezi doar umbra,
Ghidându-ți mersul.

 

Continue Reading

Atât de…

Atât de fragilă -i fericirea,
E ca și un fir de ață,
Dacă se rupe, îl înozi
Și o iei de la capăt.

Atât de neprevăzută- i viața,
Ca și când ai merge pentru prima oară,
Cazi, te ridici
Și mai încerci o dată.

Atât e de nedrept,
Când dai cu însăși viața piept
Și-i aflii fețele cele mai ascunse
Și colțurile cele nepătrunse.

Atât de e de firav,
Nisipul din clepsidră,
Timpul curge în derivă
Și nu se oprește,
nici măcar o clipă.

Atât de efemer e totul,
Când ai toți pionii, se termină jocul.
Daca ai putea, să te întorci la start
Însă zarul a fost deja aruncat,
Să schimbi regulile,
Să joci după un alt plan.

sursa foto: pixabay.com

Continue Reading

Metamorfoză

Și nu știu ce doare mai tare,
Să respiri aer sau să fii floare,
Să fii intoxicat sau rupt,
Să plutești în văzduh sau să fii înfipt în pământ.

Și nu știu dacă metamorfoza e o stare,
O condiție sau o cale de evadare,
Să fii sau să nu fii
Pe cerul cuiva o stea sau
O bucată lipsă din inima sa.

Și nu știu ce trec mai rapid,
Secundele pe ceas
Sau oameni prin timp.
Și nu știu ce e mai bine,
Să fii… o frunză în vânt
Sau un trecător pe acest Pămant.

Și nu știu ce rănește mai mult,
Să te pierzi încercând,
Să fii scânteie pentru foc,
Să fii spin pentru trandafir sau
Abrupt pentru floarea de colț.

Dar nu știu…
Să mă prefac că nu mai simt,
Doar pot,
Să mă transform, aripi să prind,
Să mă îndepărtez și să renasc
Din pustiu.

Continue Reading