Ultimul tren.Intre prezent și viitor

E trecut de miezul nopții.Într-o gară pustie, liniștea e sfărâmată doar de scrâșnetul roților pe șinele, ce poartă amprentele atâtora treceri.
Trec și eu pe acolo. Ca un hoinar, cu multe bagaje, cu visele împăturite în buzunar. Spre deosebire de alții, eu port și bagaje emoționale, care atârnă mult mai greu.Doar că nu le duci în mână, le duci cu sufletul.Când brațele îți obosesc, mai iei o pauză. Sufletul, însă, nu cunoaște pauze, pentru că el poartă mereu ceva asupra sa.

Sunt cu ochii pe ceas.Mai am o oră și-mi vine trenul.

tren

Intersecțiile de șine sunt ca și intersecțiile în viață

Aștept.E o așteptare apăsătoare.Peroanele sunt goale de chipuri, dar încă poartă pașii călătorilor prin viață.Aproape că, poți auzi ecourile cuvintelor de bun rămas, ce se mai păstrează, ca o amprentă in aer.

Atașare sau detașare

Călătoria noastră are o destinație finală.De cele mai multe ori, ne atașam de un vagon, care duce spre o destinație greșită sau care o ia pe rute ocolitoare.Alteori, ne detașam noi de un tren, de care simțim că nu mai aparținem și care nu ne mai oferă acea continuitate.
Am putea să ne raportăm la imaginea trenului cu timpul prezent, la cea se află dinaintea lui, ca fiind trecutul, iar ceea ce continuă după acesta, viitorul.Trecem dintr-un vagon într-altul, cu speranța că ne vom regăsi locul, care sa ne ofere priveliștea dorită asupra vieții.Călătorim în trecut, revenim în prezent și

Ne căutăm locul

calatorie cu trenul
O realitate distorsionată

După ce obosim, să tot alergăm, ne oprim la un loc random.Privim pe fereastră. Geamuri aburite, câteva picături de ploaie își croiesc cale printre șanțurile încrustate ale acestuia.Imaginea către exterior ne este distorsionată.Prin prisma acestora, timpul curge fluid și lasă în urma sa, doar secundele irosite în așteptare…
Schimb locul.Într-un alt vagon, un singur cuplu.Nimic care să-ți atragă atenția, până la un detaliu infim…ar spune alții.Ambii privesc în direcții, diametral opuse.El privește pe fereastra din dreapta, ea în cea opusă ei. Simte că nu-și poate găsi reflecția în el, de aceea are nevoie să privească în altă parte. Până când, un zgomot venit de nu știu unde, face ca privirile lor să se întâlnească. Nu pentru mult timp, pentru că tăcerea își reia din nou cursul.Trec pe lângă ei, așa cum trecem unii pe lângă alții in viață.Ne ștergem față de cei de lângă noi, de parcă am dori să ne eliberăm de ceva, ce ne ține captivi. Ca și cum am dori, să punem în cârca acestora, nemulțumirile sau frustrările noastre.Atât de tare, ne-am înstrăinat, că nu ne mai cunoaștem intimitatea, unul altuia.Invadăm spațiul celuilalt, ca și cum ne-ar aparține.Ținem locul ocupat pentru doi.Atunci simți că nu mai aparții acelui loc. Te ridici, te scuturi de nesiguranțe și dezamăgiri, pornești mai departe.

Următoarea stație.Trebuie să cobor.Schimb trenul. Nu știu dacă am deraiat eu, de la destinație sau trenul e cel ce și-a schimbat cursul.

Distanța de 2 ore…iar aștept. De data aceasta, nu sunt singură. Un bătrân se află la câțiva metri de mine.Pare că se îneacă cu propriile gânduri, mai scoate un oftat, o lacrimă îi alunecă pe față. Mă apropii, să-i aflu of-ul. Din spusele sale, acesta își așteaptă soția, care a plecat acum câțiva ani, într-o călătorie și nu s-a mai întors. Ca și cum, timpul i-a pierdut urma. Însă, bătrânul nu. El vine mereu în gară, la aceeași oră, în aceeași zi, pe același peron pentru a-i reconstitui plecarea. Aceasta rămâne vie în mintea sa, ca momentul cu pricina. De fiecare dată, își repetă un singur lucru și se condamnă singur: “Poate era mai bine să o însoțesc. Acum am fi fost împreună. Nu conta unde și cum, dar împreună. Timpul s-a scurs și nu-l mai pot întoarce. De atunci, simt că oricât ar trece, pentru mine stă in loc, împietrit la acea clipă.”

Cuvintele se agață unele de altele în curgerea lor, precum minutele pe ceas. Constant că, mă apropii de ora de plecare.E timpul să mă urc în ultimul tren până la destinație.Mă îndepărtez, dar nu înainte de-ai lăsa un gând de rămas bun și o carte: Fata din tren.

timp

 

Continue Reading

Cine sunt eu?

cine sunt eu

Cine sunt eu?

Când suntem puși față în față cu întrebarea: “Cine ești?”, instinctiv avem răspunsul pregătit, de forma: Sunt medic, sunt manager, sunt inginer etc. Dar stai puțin, eu nu te-am întrebat “CE ești?”, ci “CINE ești?“. E mai mult decât atât. Nu funcția te definește ca și om, ci ceea ce ești tu cu adevărat. Cunoaște-te sau lasă-te cunoscut!

Pentru unii, o carte deschisă. Pentru alții, un cufăr cu lacăt. Depinde de cititor.
“M-am prăfuit ca o carte pe raft”
uneori am cuprins, câteodată te las pe tine să-i găsești titlurile, în timp ce mă citești printre rânduri, pagină cu pagină sau poate începi cu finalul. Cum facem mai toți, de altfel. Nu avem răbdarea sau timpul necesar, să urmăm pașii firești. Prolog, conținut și epilog. M-ai citit pe sărite și tot tu zici că n-ai înțeles, mai nimic.
Apoi, cum m-ai ales: după copertă sau după conținut. Desigur, mă aștept să-mi răspunzi, după copertă.În cele mai multe cazuri, poate așa aș proceda și eu, dar nu însă și la oameni. Mi se pare firesc, să nu alegi o carte prăfuită de pe raft în detrimentul uneia cu o copertă, din aceea de-ți ia ochii. Acel ambalaj strălucitor care îmbracă totul, chiar și un conținut ieftin. Dar ce contează interiorul, dacă imaginea exterioară e cea care vinde?

“Nici nu mai știu cine sunt, de fapt..”
M-ai uitat acolo, într-un colț, acoperită de incertitudini, prăfuită de minciuni și vorbe frumoase. Mi-ai lăsat semn, la capitolul fericire, mi-ai îndoit pagină cu pagină, iar la sfârșit ai trasat linii pe scoarța sufletului.

Sunt dependentă (” …cine sunt eu fără tine”)
Mi-am creat o dependență, un obicei de care trebuie să mă dezvăț. Trăiesc și mă las ghidată de inimă, într-o lume rece, rațională. Mereu, am ales căile dependente de emoție și sentiment. Tindeam să cred că sensul e ambivalent.De cele mai multe ori, era sens unic, ce proiectam în lume, nu se reflecta și către mine. Dependentă de lucrurile frumoase, pe care am ales să le văd și în oameni care nu merită.Chiar și în tot răul să găsesc acel “puțin” bun. Însă, în modul rațional, societatea caută să scoată la lumină acel minus din “tot” acel bun, chiar îl și amplifică cu vocea lumii.

Dar și independentă... “uite cum mă rup de tine”
Acea dependență, familaritate cu care ajungi să te obișnuiești, de care te agăți, încât dacă i-ai da drumul, simți că pierzi și o parte din tine.Prinsă într-o dependență nocivă, care te stinge pe dinăuntru cu vorbe grele. Îți dorești să rupi lanțurile acestei dependențe, dar trebuie să găsești veriga slabă, să tai “răul” , direct de la sursă.

Sunt prizioneră a trecutului, dar privesc către viitor
“Azi sunt încă sclava ta, dar de mâine, promit voi fi altcineva”
Încă, mă mai simt prinsă în mâinile trecutului.Vreau să mă eliberez, dar mereu e acel ceva, care stă undeva la granița dintre trecut și prezent.Totuși, am speranța că de mâine, ceva se va schimba. Nu în totalitate, dar măcar se va observa o tendință de progres.

Sunt într-o continuă redescoperire
“Încă mă caut, de unde m-ai lăsat”
Dar de fapt, unde și când m-am pierdut, în ce circumstanțe? Dă-i timp timpului. I-am dat și? El mi-a înapoiat doar fragmente, bucățile care nu se potriveau. Eu le iau și le reconstruiesc, ca într-un puzzle, dar simt că am pierdut înșiruirea lor logică. Vin random.

Sunt puternică
“Sunt tare. Îmi tot spun mereu, dar tot mă doare”
Sunt eu cea reală, cu vulnerabilități și slăbiciuni. Cea care încearcă, abandonează și se lovește de ziduri. Acel ziduri mute, care stau între noi și nu doar că, ne împiedică să ne “atingem” sufletele, iar mai apoi trupurile, dar ne îndepărtează și ne proiectează la metri distanță de sinele nostru.

Sunt EU cea de azi și noua EU de mâine
“Cine sunt azi, ce voi fi mâine?”
Nu sunt și nici nu am să fiu o carte de “împrumut“, pe care o abandonezi după ce i-ai citit doar titlul, nu și povestea. După ce îmi aparțin din nou, înlătur praful și lustruiesc o nouă EU, cea de mâine.Paginile de ieri nu le-am rupt, le-am dat deoparte.

O întrebare pe atât de simplă, pe atât de complicată.  Tematica piesei se raportează atât la nivelul psihologic și totodată la cel afectiv, condiționându-se unul pe altul. Mesajul piesei este redat prin elemente de dans și coregrafie, care pun sub lumină o întrebare existențială: “Cine sunt eu?” Prin dans, se accentuează dramatismul și intensitatea trăirilor interioare.
Până acum, m-am oprit la alții. Poate e momentul să mă opresc și la mine. De câte ori? De câte ori va fi nevoie.Abia atunci, când voi ști cine sunt eu, voi putea clădi ceva durabil. Atâta timp, cât fundația e vulnerabilă, ceea ce se încearcă a se construi, nu va avea rezultatul scontat.

Când ți-ai acordat câteva momente, să afli răspunsul la această întrebare?
Poate te ajută starea și background-ul piesei.

Continue Reading