Ultimul tren.Intre prezent și viitor

E trecut de miezul nopții.Într-o gară pustie, liniștea e sfărâmată doar de scrâșnetul roților pe șinele, ce poartă amprentele atâtora treceri.
Trec și eu pe acolo. Ca un hoinar, cu multe bagaje, cu visele împăturite în buzunar. Spre deosebire de alții, eu port și bagaje emoționale, care atârnă mult mai greu.Doar că nu le duci în mână, le duci cu sufletul.Când brațele îți obosesc, mai iei o pauză. Sufletul, însă, nu cunoaște pauze, pentru că el poartă mereu ceva asupra sa.

Sunt cu ochii pe ceas.Mai am o oră și-mi vine trenul.

tren

Intersecțiile de șine sunt ca și intersecțiile în viață

Aștept.E o așteptare apăsătoare.Peroanele sunt goale de chipuri, dar încă poartă pașii călătorilor prin viață.Aproape că, poți auzi ecourile cuvintelor de bun rămas, ce se mai păstrează, ca o amprentă in aer.

Atașare sau detașare

Călătoria noastră are o destinație finală.De cele mai multe ori, ne atașam de un vagon, care duce spre o destinație greșită sau care o ia pe rute ocolitoare.Alteori, ne detașam noi de un tren, de care simțim că nu mai aparținem și care nu ne mai oferă acea continuitate.
Am putea să ne raportăm la imaginea trenului cu timpul prezent, la cea se află dinaintea lui, ca fiind trecutul, iar ceea ce continuă după acesta, viitorul.Trecem dintr-un vagon într-altul, cu speranța că ne vom regăsi locul, care sa ne ofere priveliștea dorită asupra vieții.Călătorim în trecut, revenim în prezent și

Ne căutăm locul

calatorie cu trenul
O realitate distorsionată

După ce obosim, să tot alergăm, ne oprim la un loc random.Privim pe fereastră. Geamuri aburite, câteva picături de ploaie își croiesc cale printre șanțurile încrustate ale acestuia.Imaginea către exterior ne este distorsionată.Prin prisma acestora, timpul curge fluid și lasă în urma sa, doar secundele irosite în așteptare…
Schimb locul.Într-un alt vagon, un singur cuplu.Nimic care să-ți atragă atenția, până la un detaliu infim…ar spune alții.Ambii privesc în direcții, diametral opuse.El privește pe fereastra din dreapta, ea în cea opusă ei. Simte că nu-și poate găsi reflecția în el, de aceea are nevoie să privească în altă parte. Până când, un zgomot venit de nu știu unde, face ca privirile lor să se întâlnească. Nu pentru mult timp, pentru că tăcerea își reia din nou cursul.Trec pe lângă ei, așa cum trecem unii pe lângă alții in viață.Ne ștergem față de cei de lângă noi, de parcă am dori să ne eliberăm de ceva, ce ne ține captivi. Ca și cum am dori, să punem în cârca acestora, nemulțumirile sau frustrările noastre.Atât de tare, ne-am înstrăinat, că nu ne mai cunoaștem intimitatea, unul altuia.Invadăm spațiul celuilalt, ca și cum ne-ar aparține.Ținem locul ocupat pentru doi.Atunci simți că nu mai aparții acelui loc. Te ridici, te scuturi de nesiguranțe și dezamăgiri, pornești mai departe.

Următoarea stație.Trebuie să cobor.Schimb trenul. Nu știu dacă am deraiat eu, de la destinație sau trenul e cel ce și-a schimbat cursul.

Distanța de 2 ore…iar aștept. De data aceasta, nu sunt singură. Un bătrân se află la câțiva metri de mine.Pare că se îneacă cu propriile gânduri, mai scoate un oftat, o lacrimă îi alunecă pe față. Mă apropii, să-i aflu of-ul. Din spusele sale, acesta își așteaptă soția, care a plecat acum câțiva ani, într-o călătorie și nu s-a mai întors. Ca și cum, timpul i-a pierdut urma. Însă, bătrânul nu. El vine mereu în gară, la aceeași oră, în aceeași zi, pe același peron pentru a-i reconstitui plecarea. Aceasta rămâne vie în mintea sa, ca momentul cu pricina. De fiecare dată, își repetă un singur lucru și se condamnă singur: “Poate era mai bine să o însoțesc. Acum am fi fost împreună. Nu conta unde și cum, dar împreună. Timpul s-a scurs și nu-l mai pot întoarce. De atunci, simt că oricât ar trece, pentru mine stă in loc, împietrit la acea clipă.”

Cuvintele se agață unele de altele în curgerea lor, precum minutele pe ceas. Constant că, mă apropii de ora de plecare.E timpul să mă urc în ultimul tren până la destinație.Mă îndepărtez, dar nu înainte de-ai lăsa un gând de rămas bun și o carte: Fata din tren.

timp

 

Continue Reading

Sens pierdut

Și cum pot fi,
Când nu mă am pe mine
Și cum pot ajunge,
Când nu mai pot distinge.
Între cum eram și cum sunt,
Între ce-am avut și ce-am pierdut,
Între ce drepte paralele ma aflu,
Arunc busola, pierd ceasu’.
E o noțiune de loc și de timp,
Intersecția e între + si – infinit.
Toate, ca toate,
Dar harta vieții nu are coordonate.
Te pierzi pe un drum,
Îi cauți sensul,
Îți vezi doar umbra,
Ghidându-ți mersul.

 

Continue Reading