Eu sau cel impus de societate?

efectul de turmă

Aleg să fiu eu, însămi și să fiu criticat pentru preferințele mele sau urmez efectul de turmă?

Majoritatea dintre noi avem tendința de a urma această direcție, de a proiecta lumii o imagine a noastră, care nu ne reprezintă în totalitate, pentru a fi acceptați, pentru a ne satisface nevoia primară, de a aparține unei comunității sau grup social.Imităm un anumit comportament, deoarece considerăm că ne va aduce același “câștig” adus persoanei în cauză. Poate o anumită recunoaștere socială, reușită, o imagine bună. Realizăm acest lucru, conștient sau nu, voluntar sau involuntar.

Alegem să fim noi,  ni se reproșează: Fii și tu în rând cu lumea, fii un om ‘normal’. Urmăm efectul de turmă suntem criticați. Încercam să nu ne încadram în anumite standarde, să fim ca restul, dar să facem lucrurile în stilul nostru propriu, tot se vor găsi persoane care nu vor accepta punctul nostru de vedere.

Dar până la urmă ce înseamnă această normalitate?

Să fim copii, exemplare la indigo, să ne încadrăm intr-un tipar, doar pentru a fi integrați în societate?
Îndrăznim să fim altfel, să gândim “outside the box” , criteriile se schimbă. Ești considerat ” diferit “. Nu împărtășești aceleași credințe, opinii , principii de viață ca și ei, ești exclus , riști să fii etichetat ca inadaptat sau “ciudat“.
Cele mai mari și inovative idei nu s-au născut din normalitate, ci dintr-o nebunie frumoasă. Normalul îngrădește creativitatea, pe când un spirit liber, open-mind o dezvoltă pentru a-și ramifica rădăcinile. Lucrurile sunt privite, cu totul dintr-o altă perspectivă, iar ideile fixe devin maleabile, se transformă în ceva frumos.

Cine sunt și cine doresc să fiu .

În primul rând ești tu, ca și individ percepțiile proprii asupra lumii. În timp ce, în partea opusă, te ciocnești de ideile implementate de mass-media, mediul social, etc. La un punct comun ar trebui să se realizeze procesul de incluziune a maselor, să difuzeze unele cu altele și să se ajungă la un echilibru. O stare pe care tindem să o acceptăm în mică sau mare măsură.

De aceea, apar și discrepanțe între Cine sunt și Cine doresc să fiu.
Atunci când rămâi tu cu tine, poți fi tu , așa cum simți, fără a te simți constrâns de faptul că modul tău de a gândi, nu e pe aceeași lungime de undă cu a celorlalți. În acest caz, fiind mai puțin înțeles, neconvențional.

Hainele acceptării
De cele mai multe ori, ne ascundem personalitatea din varii motive, o îmbrăcam în ” hainele acceptării “, de aceea ne contopim cu ceilalți și ni se pune eticheta: ” Ești ca restul! “. Da, pentru că tu vezi doar ” la suprafață “, acel procent de 15% și nu ai dezbrăcat “hainele” pentru a descoperi conținutul. Aș numi-o: superficialitate

Preferăm, mai degrabă să ne modelăm ideile și gândirea după a celorlalți, pentru a nu fi marginalizați. Pentru că, astfel, scăpăm de efortul de a ne justifica, de fiecare dată, când alegem să fim diferiți.
Ne conformăm majorității și ne neglijăm adevarata IDENTITATE. Riscăm să ne pierdem undeva la jumătatea drumului, dacă nu ne oprim la timp să ne întrebam:
“ Cine vreau să fiu? “
Răspunsul nu-l găsim la ceilalți, la sfârșitul unui manual cu rezolvări sau împachetat frumos într-o scrisoare motivațională. Acesta se află ascuns în sufletul nostru. De fapt, e ca și un exercițiu. Suntem în căutarea soluției corecte , nu a celei unice, pentru că e mereu alta, de la caz, la caz. Uneori nu avem toate datele, ne împiedicăm când avem prea multe necunoscute și abandonăm. Reluăm mai târziu, când mai aflăm indicii despre noi, le punem cap la cap, ca într-un final să obținem rezultatul așteptat. Dacă nu ne mulțumește, înseamnă că nu am luat în considerare toate variantele posibile pentru a o găsi pe cea potrivită.

Muzica e aceeași pentru toți. Greșit! Depinde de percepție și interpretare. Aici e DIFERENȚA.
Așa și cu oamenii.
Tu, cum alegi să fii?