Leaganul copilariei

parce de distractii

Leagănul copilăriei, cel care ne aștepta mereu și la care reveneam, de fiecare dată, cu și mai mult elan. De el, ne leagă multe amintiri, momente. Totodată, reprezintă terenul în care “ne-am lovit” pentru prima dată, de nereușite, piedici și noi începuturi. Locul unde a luat start și competiția, în încercarea de a fi mai sus, de a-i fi mereu cu un pas sau o treaptă deasupra celuilalt( niciodată sub )
În copilărie, barca din parc era singura pe care o știam, bineînțeles, în afară de “barca pe valuri plutește ușor.” Nu vâsleam prin ape repezi, iar traseul era lin și fără obstacole.Atunci, credeam că va exista mereu cineva care va contrabalansa barca, că vei avea la bord acea persoană care va menține aceeași direcție cu tine. Dacă nu pentru totdeauna, măcar temporar.Dar viața e înșelătoare, mai apar și miraje, care schimbă cursul. Acea “barcă” din anii copilăriei devine însăși viața, la a cărei cârmii te aflii. Cu trecerea anilor, constați că vâslele se află în mâinile tale, nu a celorlalți.

loc de joaca

Balansoarul era cel care, copil fiind, te ținea în echilibru în terenul de joc. Astăzi, ca și in viață, tot cel cu “greutate”, îl ridică pe cel mai “mic”. ( dacă înțelegeți ce zic ). Nu se mai poate vorbi despre egalitate, în terenul vieții de adult. În acest caz, fiecare își aduce “suporteri” care să încline în partea sa. Tot cel slab e dezavantajat.
Toboganul era unica panta descendentă, ce o cunoșteai.Însă, dacă ajungeai la bază, puteai fi din nou sus, reluând jocul. Alunecai în joacă, te zgâriai, te loveai, dar nu renunțai. Oarecum, îți oferea sentimentul că o poți lua oricând de la capăt, precum viața cu suișurile și coborâșurile ei.
Cățărătorile erau singurele obstacole, unicile piedici sau treptele pe care le aveai de urcat.În vârful acestora, nu te aștepta vreun premiu sau vreo medalie, ci doar bucuria de a fi ajuns acolo de unul singur. Cu pași mici, dar siguri.
Învârtitorile deveneau o formă de “te învârți în cerc”, a zilelor de astăzi. Când ieșeai din leagăn, te simțeai puțin amețit. De altfel, ca și adult, te simți dezorientat dintr-o situație, unde credeai că drumul e în linie dreaptă. De fapt, sunt linii concentrice. De cele mai multe ori, paralele.

parc

Trenulețul copilăriei era prima cursă a vieții. Puteai să cobori, unde și când dorești, să alegi în ce vagon să urci. Călătoria dura doar trei minute, pe aceeași rută. Nu se schimba traseul, nici destinația până la capăt. Acum, urci într-un tren, dar nu știi câte schimbi până la destinație sau dacă vagonul în care te aflii, nu se desprinde de acesta, la mijloc de drum.
Caruselul sau montagne-russe-ul te-a învățat cu fluctuațiile vieții, la o scară mai mică. Când la apogeu, când la punct minim, dar într-o continuă mișcare.La un anumit punct, credeai că ai ajuns în starea de echilibru. Respirai, trageai aer în piept. Pentru o fracțiune de secundă, închideai ochii.Atunci te zmucea și te purta din nou în cursă.Oboseai, dar nu-l puteai opri printr-o apăsare de buton, ca pe o mașină teleghidată. Nu era pe bază de baterii. Măcar aceasta se oprea, când se epuizau bateriile. Dar nu, această “călătorie” te consumă și nu îți lasă timp de “recharge”. Cu bateria în stare de avarie, continui să te deplasezi…

cu pași mici, dar undeva îți notezi progresul, de parcă ai juca șotron cu viața. Un pas înainte, unul la stânga, doi înapoi, în funcție de cum au fost aruncate zarurile.

sotron

Te rostogolești într-o direcție, poate de cele mai multe ori, fără finalitate. Uneori, ai dori să sari coarda peste anumite etape, dar simți cum se ți încurcă pașii…nu e triplu salt sau dublu echer, dar obosești să tot depăsești ceva, peste care credeai că ai trecut.
Sau nu…
Un fel de a v-ați ascunselea cu viața. Când crezi că ai reușit să-ți faci pierdută urma, dai peste tine. Ceva din tine, simte nevoia sa fugă, să se desprindă de trup. Însă, e mintea ta, iar face scenarii. Trupul tău rămâne imobilizat, cu toate că simți cum părăsești locul.Nu se numără până la 3, dar nici nu ai tot timpul din lume. Să te ascunzi. De cine? De tine. De temerile tale. Poate chiar de umbra ta. E ca și cum ai avea o hartă și ai bifa locurile în care te simțeai în siguranță.Uneori, nici sufletul nu mai reprezintă un loc la fel de sigur, devine o capcană a propriei minți.
Un fel de X și O, unde ai epuizat toate schemele prin care poți câștiga lupta cu tine.Ai mai putea găsi o “breșă” în tot acest joc, poate dacă ai mai face o singură mutare. Însă, cum nimic nu-i garantat…e posibil să închei jocul:

Șah mat!